O minciuna despre doi necunoscuti

El si ea, nimic mai mult.
El era calm, mergea pe strada de parca toata lumea i-ar cadea la picioare, iar blocurile se inchinau in fata lui. Orasul nu il sufoca desi era prea aglomerat, intr-o zi prea insorita. Tot ce stia el in acel moment este ca se ducea sa o vada pe ea si nimic altceva nu mai conta.
Ea il astepta de fiecare data cu capul lipit de geam. Stia ca va veni cu mersul lui lin, pasii lui abia auzindu-se pe asfaltul batatorit de atatea perechi de picioare. Stia ca ii va auzi in curand glasul melodios cand o va striga, astepta cu nerabdare.
El se plimba pe straziile aglomerate gandindu-se la ea, la cat de frumoasa e si la asteptarea care, probabil, o macina. Zambea cand isi aducea aminte de ochii ei albastrii si de buzele ei moi, de pilea ei alba ca laptele. Astepta cu nerabdare sa ajunga cat mai repede pentru a o putea saruta.
Ea il astepta. Zambea la gandul ca o va saruta si o va strange in brate si se va putea uita in ochii lui negri.
Pe el nu il deranja zgomotul motoarelor masiniilor, nu il deranja nici poluare, nu il deranjau nimic din toate astea. Straziile aglomerate erau goale la gandul ca va ajunge la ea si o va strange in brate.
Pe ea nu o deranja asteptarea, nu o deranjau orele care treceau, nu o deranjau nici macar picioarele care ii amortisera, toate erau nesemnificative la gandul ca el va veni si o va strange in brate.

De fapt ei erau doi necunoscuti care nici macar nu stiu ca sunt predestinati sa fie impreuna. El nu o cunoste pe ea, pe el de fapt il deranjeaza orasul aglomerat, poluarea, zgomotul masiniilor si fumul scos de aceastea. Oamenii care se inghesuie cu toti sa intre intr-un autobuz si caldura infernala care il face sa transpire.

Ea era o fata ca oricare alta care visa Feti-Frumosi pe cai albi, dar care niciodata nu apareau. O fata naiva care nu cunoste ce e viata, o fata pe care viata a lovit-o de prea multe ori...

De fapt ei nu se cunosteau. Totul e doar o minciuna despre doi necunoscuti.

Basm...

A fost o dată o fată. O fată care aştepta mereu cu ochii lipiţi la geam să apară. Să apară dragostea, fericirea, speranţa...
Nopţi şi zile, luni şi săptămâni, ore şi minute. Nu apărea niciodata...
Anotimpurile treceau, frunzele cădeau din copacii impunători ai grădinii regale, iarba se îngălbenea şi fata tot aştepta.
Picături mari de ploaie băteau în geamul fetei, curgeau şiroaie aşa cum curgeau şi pe obrajii ei plăpânzi şi catifelaţi lacrimile. Inima îi tresărea cu putere la fiecare zgomot pe care îl auzea, începea să îi bată cu putere dar se oprea prea repede... Nu era el... Era camerista, sau poate tatăl ei, care mai trecea din când în când să vadă ce mai face. O întreba mereu de ce nu iese afara, de ce nu se plimba prin livada, de ce nu îngrijeste floriile din curte... dar ea nu îi răspundea, ci doar dădea din cap că poate mai târziu...
Camera în care stătea începea să i se pară din ce în ce mai mică, zilele din ce în ce mai lungi, si orele parcă nu mai treceau. Simţea cum tot timpul se întorses împotriva ei şi nu vrea să o mai asculte. Simţea cum se sufocă în aceea cameră care devenise prea neîncăpătoare pentru aşteptarea ei. Simţea cum îi moare speranţa. Speranţă în care investise atât de multe sentimente, atât de multe nopţi şi zile.
Copacii parcă erau trişti, floriile nu îşi mai întorceau capul după soare ci stăteau în jos de parcă le-ar fi ruşine, iarba nu mai înverzea niciodata şi soarele parcă nu mai stralucea cu puterea de alta dată.
Chipul fetei începuse să fie tot mai răvăşit de aşteptare, tot mai îmbătrânit.

Îşi pierduse speranţa, aşteptarea ei a fost în zadar pentru că niciodată nu a încetat... Şi-a pierdut viaţa, tinereţea, sănătatea, fericirea... Aşteptând ceva ce niciodată nu a venit...

Nu aştepta ceva ce nu va veni niciodată!