De ce nu se împacă iubirile, dacă-s iubiri?

Ciudată e memoria asta. Are inima ei, e clar. Priveam pe fereastră, prin dioptria moale a nostalgiei, parcarea din interiorul blocului. Blocul e un monstru încovoiat, care-și clocește în interior bara de covoare, mașinile parcate și zecile de copii. Aici cântam noi pe cinci-șase voci, în 90, Imnul Golanilor, până ne sunau vecinii părinții, amenintând că ne dau foc la mașini. De asta îmi aduc aminte mereu cu un zâmbet. Dar acum? Pe unde s-au furișat imaginile aceastea pe care le știm ferecate bine în cufăr, în zestrea cu care m-o lua vreodată bătrânețea. Aveam un prieten pe atunci în scara opusă. Eram zilnic la el. Era de vârsta mea şi descopeream împreună lumea. Avea o soră. Eri. Eri... Frumosă, cu chip fin, cu ochi verzi și păr lung, drept și cu o voce delicată dar fermă. Era mai mare ca noi cu vreo 10 ani, dar avea pielea proaspătă, curată, chiar și când venea de la servici, ceea ce noi, trântorii, speram să nu facem niciodată. O priveam camaraderește.
Într-o seară m-am dus pe la ei. Din dormitorul cu ușa închisă, pe sub care nu se vedea vreo dâră de lumină, se auzea pianul. Pentru mine erau acorduri mai mult misterioase decât triste. Era o scenă pe care n-o mai trăisem. O cameră închisă, în întuneric și o femeie frumoasă, atingând clapele cu candoare. Iar eu eram afară, îndrăgostindu-mă atunci, pe loc, pe veci.
L-am întrebat de ce cântă soră-sa pe lumina stinsă. Mi-a șoptit cu teamă, un pic zeflemitor: Asa face când e îndrăgostită. Cântă goală. E dusă.
Am visat în lunile următoare, că o sărut pe buzele umede si reci. Am iubit-o pe Eri doar în vis, dar adevărat. Am plâns că eram doar un puști. O iubesc și-acum, și pe ea, în taină, să nu afle celelalte iubiri, atât de crude, atât de geloase.

(Mihai Dobrovolschi)
(Mi s-a părut genial textul de aceea l-am scris pe blog.)