Basm...

A fost o dată o fată. O fată care aştepta mereu cu ochii lipiţi la geam să apară. Să apară dragostea, fericirea, speranţa...
Nopţi şi zile, luni şi săptămâni, ore şi minute. Nu apărea niciodata...
Anotimpurile treceau, frunzele cădeau din copacii impunători ai grădinii regale, iarba se îngălbenea şi fata tot aştepta.
Picături mari de ploaie băteau în geamul fetei, curgeau şiroaie aşa cum curgeau şi pe obrajii ei plăpânzi şi catifelaţi lacrimile. Inima îi tresărea cu putere la fiecare zgomot pe care îl auzea, începea să îi bată cu putere dar se oprea prea repede... Nu era el... Era camerista, sau poate tatăl ei, care mai trecea din când în când să vadă ce mai face. O întreba mereu de ce nu iese afara, de ce nu se plimba prin livada, de ce nu îngrijeste floriile din curte... dar ea nu îi răspundea, ci doar dădea din cap că poate mai târziu...
Camera în care stătea începea să i se pară din ce în ce mai mică, zilele din ce în ce mai lungi, si orele parcă nu mai treceau. Simţea cum tot timpul se întorses împotriva ei şi nu vrea să o mai asculte. Simţea cum se sufocă în aceea cameră care devenise prea neîncăpătoare pentru aşteptarea ei. Simţea cum îi moare speranţa. Speranţă în care investise atât de multe sentimente, atât de multe nopţi şi zile.
Copacii parcă erau trişti, floriile nu îşi mai întorceau capul după soare ci stăteau în jos de parcă le-ar fi ruşine, iarba nu mai înverzea niciodata şi soarele parcă nu mai stralucea cu puterea de alta dată.
Chipul fetei începuse să fie tot mai răvăşit de aşteptare, tot mai îmbătrânit.

Îşi pierduse speranţa, aşteptarea ei a fost în zadar pentru că niciodată nu a încetat... Şi-a pierdut viaţa, tinereţea, sănătatea, fericirea... Aşteptând ceva ce niciodată nu a venit...

Nu aştepta ceva ce nu va veni niciodată!