Testament

Stă în biroul lui, înconjurat de cărţile care i-au fost prietene toată viaţa, încă de pe vremea când era doar un copil, la o lumină slabă a unei veoze vechi şi prăfuite. De ceva vreme nu s-a mai făcut curat acolo, pentru că el nu mai suportă pe nimeni în preajma lui.
Îşi ţine pixul cu foarte mare grijă, dar foile sunt deja îndoite de incertitudine. Un colţ rupt al unei hârti pătate îi atrage atenţia. O ia în mână, o mototoleşte, după care o arunca pe jos. În spatele scaunului, sub masă, şi nu departe de el, se găsesc câteva foi mâzgâlite.
Închide ochii pentru un moment, ca şi cum ar cade într-o visare profundă din cauza oboselii care îl prinde din urmă, dar îi deschide speriat. Încă nu e momentul.
S-a gândit atât de mult, cum să facă, ce să zică, încât acum nu se mai poate exprima, nu şi-ar dori să fie nedrept.
O tăcere mută îl înconjoară. Nimeni, nimic, niciun sunet. Se aude din când în când zgomotul pe care il scot foile atunci când calcă câte una căzută la picioare, sau surd se mai aude sunetul pixului zgâriind o nouă foaie care probabil va avea aceeaşi soartă ca şi celelalte.
Nu se ştie care va fi decizia lui, nu se ştie care dintre foile condamnate la moarte va trăi. Se ştie doar că acest om îşi scrie testamentul. Incert, îi ia prea mult.
Poate că nu acum ar trebuie să fie sfârşitul lui. Poate că nu trebuie să se termine şi tocmai din această cauză nu îşi poate scrie testamentul.
Nu poate fi doar unul obişnuit, care să înceapă banal cu “las toată averea mea ficei mele”, nu nici nu se punea problema, pentru că ea cu siguranţă nu o merita. Atunci poate că începutul v-a suna cam aşa “las toată averea mea soţiei mele”. Nu, în niciun caz, nici aşa nu se putea. Atunci poate că ar fi trebuit să o doneze. Dar nu era sigur, nu ştia dacă să o împartă egal între cele două, sau sa o lase doar uneia dintre ele.
Lasă pixul jos şi începe să se plimbe prin camera. Picioarele îi sunt amorţite, spatele îl doare. Liniştea mută începe să îl înnebunească.
Poate că nu va fi acum sfârşitul lui, poate mâine.
Pleacă convins de faptul că mâine va şti cu siguranţă ce să scrie.



Nicio foaie salvată, nicio decizie luată. Niciodată.

Fără titlu

Nimic.
Nici măcar un zâmbet.
Nici o vorbă frumoasă.
Nimic?
Nu mai inţeleg ce se întâmplă. Astăzi sunt, mâine nu mai sunt.

Mă trezesc dimineaţa şi exist, mai trăiesc puţin din zi şi apoi îmi dau seama că nu mai exist. Am murit?
Voi mai fi vreodată sau nu mai am nicio şansă să mai fiu? Da sau nu? Când, unde, pentru cât timp?
De cate ori voi mai simţi cum mor? Nu e o pedeapsă prea mare pt un singur om să moară de atât de multe ori într-o singură viaţă?
De câte ori voi mai simţi din nou cum îmi fuge pământul de sub picioare? De câte ori sufletul meu va mai implora mila?
Nu e prea dureros să simţi cum fiecare parte a corpului tău rămâne fără viaţa, se usucă, sângele refuză să curgă prin vene şi se opreşte într-un singur loc închegându-se şi rămânând acolo.

Nu voi mai fi niciodată vie cu adevărat? Nu voi mai simţi cum soarele îmi încălzeşte corpul? Nu voi mai simţi cum e să te trezeşti din amorţeală, cum e să fi viu?
Cum e să respiri aerul curat al fiecărei dimineţi?
Cum este să râzi din tot sufletul?
Unde e viaţa?
Şi, de ce a plecat din mine?

Cât voi mai putea trăi fără aer în piept? Cât va mai curge prin venele mele sângele acesta gros, uscat, neoxigenat, dureros…?
Cât?
Nu ştiu!
Ştiu doar că dacă vei pleca vreodată din viaţa mea, iar zâmbetul tău frumos, ochii tăi, privirea ta, gura ta, corpul tău, inima ta, nu vor mai fi pt mine, vei lua cu tine şi aerul pe care îl respir cu greu zi de zi, noapte după noapte.
Din acel ceva, cât am mai rămas, voi ajunge nimic!

In spate...

O urma de fericire am simtit in glasul lui atunci cand i-am dat speranta, speranta aceea pe care poate o pierduse de mult, sau poate ca era acolo in sufletul lui, avea nevoie doar de un fior pentru ca aceea speranta sa se trezeasca la viata.


Incet, incet a inceput sa moara, cu fiecare clipa stia ca speranta lui e tot mai departe de adevar si ca eu nu aveam sa ma tin niciodata de cuvant, probabil pentru ca ma cunoaste, sau poate doar are impresia ca ma cunoaste. "Imi pare rau sa te dezamagesc... poate ca e doar instinctul tau paternal, pentru ca timpul pe care l-ai petrecut departe de mine nu cred ca te-a ajutat sa ma cunosti."
In spatele acestor cuvinte seci, stiu ca se ascunde o durere pe care niciodata, nimeni nu va mai putea sa o aline. Si toate astea pentru ca timpul nu se mai intoarce, dar asa e viata.
Am simtit cum speranta lui moare atunci cand eu cu ultimele cuvinte, niste cuvinte pe care nu puteam sa le aleg mai bine, i-am sters orice urma de speranta, am primit ca raspune un ras fals care, stiu, ascundea in spatele lui dezamagirea.
In spatele simplelor cuvinte pe care le rostim zi de zi si care sunt esentiale pentru existenta noastra, se ascund sentimente pe care trebuie sa ai foarte multa rabdare pentru a putea sa le intelegi cu adevarat. Poate ca de aceea cuvintele noastre uneori pot sa raneasca asa de mult, pentru ca atunci cand le rostim au in spatele lor un mesaj ascuns pe care nu de fiecare data putem sa il receptionam pentru ca lumea in care traim azi ne bruiaza semnalul.

Frica

Mi-e frică să îmi fie frică.Mi-e frică de singurătate.
De ce mereu trebuie să aşteptăm ca timpul să le rezolve pe toate, de ce mereu spunem “Poate aşa a trebuit să fie” şi privim neputincioşi sper viitor fără să încercăm să îl schimbăm sau să facem măcar ceva în privinţa asta. Preferăm să asteptăm şi să zicem “timpul le va rezolva pe toate” dar nu timpul le rezolva, timpul doar trece nepasător pe langă noi şi ne lasă goi, ne lasă singuri şi cu fiecare clipă mai aproape de sfârşit, el nu ne rezolvă problemele ci doar ne face nepasători în faţa lor, dar asta nu înseamnă că nu le mai avem.
De ce mereu trebuie să lăsăm de la noi şi să ne gândim că aşa ne-a fost scris? Nu, nu aşa ne-a fost scris, aşa ne-am scris noi destinul alb pe negru.
Lăsăm în urma noastră lacrimi, trăim în lacrimi, de ce să credem că aşa ne-a fost scris când de fapt aşa ne-am scris noi să trăim, asta e viaţa pe care noi singuri ne-am construit-o, cu bune şi rele. Binele e în faţa noastră şi răul de asemenea, totul depinde de ce alegem pentru că în drumul nostru pe parcursul vieţii vom da mereu peste cele două "fiinţe", decizia ne aparţine, noi luăm de mână "fiinţa" pe care o vrem mai departe şi plecăm cu ea pe cărarea pe care o bătătorim cu paşi rapizi.
Oare de ce există “iertarea” dacă atunci când ierţi nu poţi să uiţi? Uiţi mult mai repede o faptă bună, un gest frumos decât uiţi o greseală. Greşeliile se fac pentru ca noi atragem dupa sine, nu pentru că a venit cineva şi ni le-a pus în braţe şi ne-a zis “Uite, asta e greşeala ta, ia-o, asumăţi-o, şi cere-ţi iertare pentru ea pentru că de acum în colo e a ta!”.
Şi din nou va trece Timpul care rezolvă toate problemele....
Păcat însă că el doar trece, pe lângă... nu le rezolvă, doar transformă clipele în amintiri, face prezentul trecut şi viitorul prezent şi în plus, ca să simţi că a trecut pe lângă tine cu viteza gândului, nu uită să lase urme adânci pe faţă.

Fulgii de nea

- Da!!A veniiiiiit! A veniiiiiit! Se aude un tipăt din capătul celalat al holului când dintr-o dată fetiţa cea mică se repezi afară doar în tricou şi în pantaloni de pijama.
Erau fulgii de zăpadă care se asterneau în părul ei făcând-o fericită. Erau aşa de frumoşi şi mari încât puteai să le vezi fiecare margine înainte să ţi se topească în palmă. Străluceau atât de puternic încât semanau cu stelele unui cer senin intr-o noapte de vară, parcă ningea cu dorinţele tuturor oamenilor din lume.
Pe fetiţă o cuprinse un sentiment atât de frumos încât pentru o clipa uită de tot, se simţea ca o prinţesă într-un palat de gheaţă.
Tremurând alergă înapoi în casă, dar luase cu ea de afara un fulg de zăpadă care i se asternu în palmă asemenea unei buburuze micuţă. Acet fulg trebuia să ajungă să traiască suficient timp pentru ca mama ei să îl poată vedea, dar palmele ei fierbinţi îl topiseră. Un sentiment de dezamgire şi tristeţe a cuprins-o pe dată, nu reuşi să îi aducă mamei ei un fulg de afară, se întreba mereu de ce fulgii de nea au o viaţă atât de scurtă şi de ce atunci când ea îi atinge ei se topesc răpindu-i clipa pentru a se putea bucura indeajuns.
Dar a uitat repede enigma fulgilor de nea pentru că era prea fericită că măcar afară fulgii trăiesc.