DE Jos si mai JOS...

Gunoaiele societatii...
Merg pe strada si ii vad cum se injura.. cum se batjocoresc, cum isi spun lucruri urate... cele mai urate lucruri...
Ii vad in fiecare zi cum isi spala rufele in public.. cum inventeaza probleme acolo unde nu sunt doar ca sa faca spectacol...
Sunt la fel de jalnici precum cei care ii baga in seama...
Nu au altceva mai bun de facut, oameni fara ocupatie, fara educatie.
Sunt fete care stau cu baieti care se folosesc de ele doar pt ca nu au altceva mai bun de facut si vor sa fie in centrul atentiei, sa zica lumeaa "aaa Iauite.. ce tare e tipa.. i-a despartit pe aia, ii sti tu, erau de mult impreuna si el a parasit-o pt ea.. ce tare e tipa" , dar nu... ei nu zic asa ei de fapt zic "ce tarfa, nu i-a zis nimeni ca nu se face asa ceva?"

si de jos
cazi si mai jos..
dar sti ceva
eu nu ma cobor la nivelul tau
si daca tu nu ma respecti,
eu ma respect
iar tu esti
un gunoi
si gunoaiele
le tratez ca atare.
FARA IMPORTANTA...

Banii

Banii...
Ma dau afara din casa.
Ma dau domnuleee banii afara din casa ce naiba. La mine nu e criza...nuuuuuuu...
Am fost ziele trecute la mall si vroiam sa imi iau o geanta, da nu mi-am luat-o ca nu am loc in sufragerie, nu am unde sa o pun ca peste tot am bani.
Ce n-as da si eu pentru un metru patrat de aer curat sa imi pun 3 ghivece cu flori, da nu pot domnuleee nuuuu... ca am 6 metrii patrati de bani.
In sufragerie nu va mai zic.. ma dau banii afara din casa.
Banii nu aduc fericirea sa stiti.. nUUUU,,, banii incomodeaza. Ca sunt prea multi si nu ai ce sa faci cu ei.
Eu am mai dat si pe la vecini, poate mai treceti si voi pe la mine sa va mai dau si voua ca am prea multi si nu am ce sa fac cu ei...

Banii DOmnuleeeeeeeeeeeeeeeeeee......

O minciuna despre doi necunoscuti

El si ea, nimic mai mult.
El era calm, mergea pe strada de parca toata lumea i-ar cadea la picioare, iar blocurile se inchinau in fata lui. Orasul nu il sufoca desi era prea aglomerat, intr-o zi prea insorita. Tot ce stia el in acel moment este ca se ducea sa o vada pe ea si nimic altceva nu mai conta.
Ea il astepta de fiecare data cu capul lipit de geam. Stia ca va veni cu mersul lui lin, pasii lui abia auzindu-se pe asfaltul batatorit de atatea perechi de picioare. Stia ca ii va auzi in curand glasul melodios cand o va striga, astepta cu nerabdare.
El se plimba pe straziile aglomerate gandindu-se la ea, la cat de frumoasa e si la asteptarea care, probabil, o macina. Zambea cand isi aducea aminte de ochii ei albastrii si de buzele ei moi, de pilea ei alba ca laptele. Astepta cu nerabdare sa ajunga cat mai repede pentru a o putea saruta.
Ea il astepta. Zambea la gandul ca o va saruta si o va strange in brate si se va putea uita in ochii lui negri.
Pe el nu il deranja zgomotul motoarelor masiniilor, nu il deranja nici poluare, nu il deranjau nimic din toate astea. Straziile aglomerate erau goale la gandul ca va ajunge la ea si o va strange in brate.
Pe ea nu o deranja asteptarea, nu o deranjau orele care treceau, nu o deranjau nici macar picioarele care ii amortisera, toate erau nesemnificative la gandul ca el va veni si o va strange in brate.

De fapt ei erau doi necunoscuti care nici macar nu stiu ca sunt predestinati sa fie impreuna. El nu o cunoste pe ea, pe el de fapt il deranjeaza orasul aglomerat, poluarea, zgomotul masiniilor si fumul scos de aceastea. Oamenii care se inghesuie cu toti sa intre intr-un autobuz si caldura infernala care il face sa transpire.

Ea era o fata ca oricare alta care visa Feti-Frumosi pe cai albi, dar care niciodata nu apareau. O fata naiva care nu cunoste ce e viata, o fata pe care viata a lovit-o de prea multe ori...

De fapt ei nu se cunosteau. Totul e doar o minciuna despre doi necunoscuti.

Basm...

A fost o dată o fată. O fată care aştepta mereu cu ochii lipiţi la geam să apară. Să apară dragostea, fericirea, speranţa...
Nopţi şi zile, luni şi săptămâni, ore şi minute. Nu apărea niciodata...
Anotimpurile treceau, frunzele cădeau din copacii impunători ai grădinii regale, iarba se îngălbenea şi fata tot aştepta.
Picături mari de ploaie băteau în geamul fetei, curgeau şiroaie aşa cum curgeau şi pe obrajii ei plăpânzi şi catifelaţi lacrimile. Inima îi tresărea cu putere la fiecare zgomot pe care îl auzea, începea să îi bată cu putere dar se oprea prea repede... Nu era el... Era camerista, sau poate tatăl ei, care mai trecea din când în când să vadă ce mai face. O întreba mereu de ce nu iese afara, de ce nu se plimba prin livada, de ce nu îngrijeste floriile din curte... dar ea nu îi răspundea, ci doar dădea din cap că poate mai târziu...
Camera în care stătea începea să i se pară din ce în ce mai mică, zilele din ce în ce mai lungi, si orele parcă nu mai treceau. Simţea cum tot timpul se întorses împotriva ei şi nu vrea să o mai asculte. Simţea cum se sufocă în aceea cameră care devenise prea neîncăpătoare pentru aşteptarea ei. Simţea cum îi moare speranţa. Speranţă în care investise atât de multe sentimente, atât de multe nopţi şi zile.
Copacii parcă erau trişti, floriile nu îşi mai întorceau capul după soare ci stăteau în jos de parcă le-ar fi ruşine, iarba nu mai înverzea niciodata şi soarele parcă nu mai stralucea cu puterea de alta dată.
Chipul fetei începuse să fie tot mai răvăşit de aşteptare, tot mai îmbătrânit.

Îşi pierduse speranţa, aşteptarea ei a fost în zadar pentru că niciodată nu a încetat... Şi-a pierdut viaţa, tinereţea, sănătatea, fericirea... Aşteptând ceva ce niciodată nu a venit...

Nu aştepta ceva ce nu va veni niciodată!

FUCK this Life

I'm sick of shit.
I'm sick of hellish heat.
I'm sick of the noise machine.
I'm sick of waiting a cold rain.

I'm sick of high blocks, too high as you could ever get on top of their, too high as you could ever think that you will reach peak.
The sky is too black and smoky as I can see him fluffy clouds. This fucking life is not all pink and fluffy.
If you do not get in the top never gonna be somebody.
Actually I think that should not get to peak to be someone,who already want me to be. Peak I set only.
FUCK THIS LIFE to create drama...

De ce nu se împacă iubirile, dacă-s iubiri?

Ciudată e memoria asta. Are inima ei, e clar. Priveam pe fereastră, prin dioptria moale a nostalgiei, parcarea din interiorul blocului. Blocul e un monstru încovoiat, care-și clocește în interior bara de covoare, mașinile parcate și zecile de copii. Aici cântam noi pe cinci-șase voci, în 90, Imnul Golanilor, până ne sunau vecinii părinții, amenintând că ne dau foc la mașini. De asta îmi aduc aminte mereu cu un zâmbet. Dar acum? Pe unde s-au furișat imaginile aceastea pe care le știm ferecate bine în cufăr, în zestrea cu care m-o lua vreodată bătrânețea. Aveam un prieten pe atunci în scara opusă. Eram zilnic la el. Era de vârsta mea şi descopeream împreună lumea. Avea o soră. Eri. Eri... Frumosă, cu chip fin, cu ochi verzi și păr lung, drept și cu o voce delicată dar fermă. Era mai mare ca noi cu vreo 10 ani, dar avea pielea proaspătă, curată, chiar și când venea de la servici, ceea ce noi, trântorii, speram să nu facem niciodată. O priveam camaraderește.
Într-o seară m-am dus pe la ei. Din dormitorul cu ușa închisă, pe sub care nu se vedea vreo dâră de lumină, se auzea pianul. Pentru mine erau acorduri mai mult misterioase decât triste. Era o scenă pe care n-o mai trăisem. O cameră închisă, în întuneric și o femeie frumoasă, atingând clapele cu candoare. Iar eu eram afară, îndrăgostindu-mă atunci, pe loc, pe veci.
L-am întrebat de ce cântă soră-sa pe lumina stinsă. Mi-a șoptit cu teamă, un pic zeflemitor: Asa face când e îndrăgostită. Cântă goală. E dusă.
Am visat în lunile următoare, că o sărut pe buzele umede si reci. Am iubit-o pe Eri doar în vis, dar adevărat. Am plâns că eram doar un puști. O iubesc și-acum, și pe ea, în taină, să nu afle celelalte iubiri, atât de crude, atât de geloase.

(Mihai Dobrovolschi)
(Mi s-a părut genial textul de aceea l-am scris pe blog.)

Rețetă

Se ia o adunătură de inapți.
Se amestecă împreună cu un kg de roșii și niște parizer. Se pune niște sare pe rană, niște piper boabe și se fierbe la foc mic, pentru că secretul este să fie cât mai dureros procesul și cât mai lung... Această adunătură de inapți se lasă liberă prin lume...

Cheia succesului...

Să vă bagați in fund sistemu.

Altfel de droguri

Drogurile vietii reale.

Drogurile vietii de zi cu zi.

Minciuna. De ce exista minciuna? Pentru ca e folosita. E mai interesant sa inventezi povesti despre ceea ce esti sau ceea ce faci, decat sa zici adevarul, sa recunosti si sa te accepti asa cum esti. Asta sunt eu FRATE, asa cu defecte si calitati. Sti viata mea nu e un roman si nici o telenovela, e viata mea si ce daca nu in fiecare zi se intampla ceva extraordinar de povestit, nu te impresioneaza? imi pare rau. De parca viata ta ar fi mai interesanta. De ce nu aveti curajul sa va asumati propriile defecte si incercati sa "infloriti" ceva ce nu sunteti. Vreti sa pareti ceea ce nu sunteti, vreti sa impresionati sau sa atrageti atentia cu ceea ireal, inexistent, o fabulatie, o inventie, o poveste... ce minti bolnave. Acceptati-va asa cum sunteti, chiar daca viata voastra nu este un "best seller". De fapt unde va credeti? La Hollywood? Ups... nu va-ti uitat bine, a-ti confundat suburbia cu Taramu' de nicaieri. De ce nu va acceptati? Nu aveti curaj? Nu sunteti cu nimic mai interesant, mai buni, mai frumosi, mai destepti, mai respectati, de fapt sunteti mai jalnici, mai josnici, va pierdeti respectul de sine si cum sa va respectam noi cand nici voi nu va respectati?

Vina si greseala. Asuma-ti greseala, e vina ta. Crezi ca au innebunit cu totii cand iti zic "BAAA ai gresit!"? Esti prea orgolios, prea demn si prea mandru sa lasi capu in jos si sa zici "DAAA am gresit!" Sa nu mai zic ca e al naibii de greu sa iti ceri scuze, dar macar sa recunosti, e primul pas. Nimeni nu iti pune greseala in brate si iti zice "Uite, asta e greseala ta, ia-o, asuma-ti-o si cere-ti iertare pentru ea, de azi inainte e a ta!" Pai nu... nu vine nimeni sa ti-o puna in brate, tu cu faptele tale o atragi dupa tine.

Nedreptatea. Doamne, daca exista ceva pe lumea asta ce urasc cel mai tare asta e. Lumea de azi e atat de nedreapta, lucru care ma enerveaza la culme. De ce nu aveti curajul sa va asumati propriile prostii si ii scoate-ti pe altii in fata ca sa "culeaga laurii" prostiei voastre "de toate zilele"...?? LASILOR. URASC, URASC, URASC NEDREPTATEA. Si pe voi, cei care o "comiteti". Lasilor. Sunteti niste "papa lapte", niste caricaturi de oameni. De ce vreti sa faceti rau? De ce vreti sa iesiti in fata cu asa ceva? Nu sunteti in stare de nimic mai mult, si asta nu e o intrebare, e o constatare. Pana unde duce nedreptatea voastra? Nici nu cred ca va dati seama cat de mult rau puteti sa faci cu ea. LASILOR, LASILOR, LASILOR. Sunteti niste lasi, va ascundeti dupa "fusta lu' mama".

Prostia. Aaaaa... da, subiectu meu preferat si in acelasi timp cel mai des intalnit. Nu stiu ce se intampla in ultima vreme, au inceput astia sa vanda cumva prostia la kilogram? Nu stiu, ma intreb asa ca vad ca tot mai des e "cumparata". Cred ca aveti incasari mari... Acum intre noi fie vorba, a-ti putea sa o mai scumpiti ca vad ca tot mai multa lume si-o permite. A-ti facut reduceri? Daa... asa se pare. Lacomilor.

Impresii

Am inceput sa vad din ce in ce mai multe impresii in capul gol al unor oameni "fitzosi". Termenul de "fitzos" se potriveste la perfectie pt voi, cei care aveti impresia ca sunteti un fel de "buric al pamantului", e ca un fel de eticheta pentru voi, o eticheta care vi se potriveste de minune. E adevarat ca nu e bine sa etichetezi pe cineva de la prima impresie, dar unii lasa o "prima impresie" atat de proasta incat mi se face scarba. E de ajuns?


PS: postarile mele au inceput sa fie din ce in ce mai scurte si nu prea imi explic de ce...

Scot la licitatie stelele

Pai da... daca voi vinde-ti pamant pe luna atunci eu de ce nu as putea sa vad stelele.Pai oricum nu scrie numele vostru nicaieri pe luna, voi vinde-ti luna, eu scot la licitatie stelele.

Ei si noi

EI ne-au oferit libertate. cei dinaintea noastra au luptat, unii au murit, pentru noi, pentru un viitor mai bun, pentru o viata mai buna.
Au luptat pt ca noi sa putem sa vorbim liber, pt ca noua sa nu ne mai fie luate sansele.
Au luptat pentru ca noi sa nu mai fim condusi de hoti, de niste oameni care ne priveaza de libertat, care ne arata adevarul doar asa cum ei vor sa fie vazut. De niste oameni care nu-si doreau decat binele lor, nicidecum binele poporului, in fata carui se infatiseaza fara scrupule si vorbesc.
N-au fost putini cei care stiau audevarul, cei care nu s-au lasat pacaliti de promisiune desarte si vorbe goale. N-au fost putini, si acei oameni s-au unit pentru noi, pt. libertate, pt. cunoastere, pt. dezvoltare.
Si-au pierdut viata pt ca noi sa scapam de sub robia unor tirani, unor hoti, care nu aratau lucrurile decat cu perdea. EI au fost cei care au dat la o parte perdeaua si le-au demonstrat ca nu sunt prosti, cum erau considerati, ca nu pot fi condusi orbeste de niste hoti si ca EI sunt niste oameni curajosi.
EI au murit pentru ca noi sa avem totul. Surse de cunoastere, libertatea de a vorbi, de a decide, de a spune fara retineri ce credem, ce simtim. Pana si faptul ca avem mancare din belsug la orice ora din zi si din noapte se datoreaza tot lor.
Acum nu se mai ia curentul dupa o anumita ora, la televizor vedem si altceva decat pe Ceausescu vorbind in van, mintind cu nerusinare. Avem internet, cunoastem istoria cu toate detaliile ei, nu asa cum ar fi vrut ei sa ne-o infatiseze, si multe altele.
Toate acestea le-au facut EI pentru noi.
Si noi, noi ce facem?

Nimic din ce ne-au lasa EI nu folosim asa cum trebuie. Cred ca acum se rasucesc in mormant cei care au murit la revolutie cand vad ca pe noi ne conduc tot niste hoti, niste inculti care dorm pe scaune si care nu sunt in stare sa lege doua cuvinte, dar care au bani si sunt la putere.EI acum cred ca se intreaba "pt ce am murit eu, daca ei nu au invatat nimic din ce noi am lasat in urma?"

In tara asta se promoveaza prostia.
Nu folosim informatiile asa cum trebuie, nu citim, nu ascultam muzica pe care ar trebui sa o ascultam. Nu-i pretuim pe oamenii pe care ar trebui sa ii pretuim intr-adevar si ne facem ca modele niste non-valori.
Nu mai gandim cu capul nostru, luam totul de-a gata, toate informatiile trec pe langa noi, dar de noi nu se lipeste nimic.
Totul vine si pleaca. Nimic nu mai are valoare.
Se canta despre bani, se pretuiesc doar oamenii care "au cu ce" si au "valoare".
Putinele ore de la televizor in care toata lumea se uita la Ceausescu au fost inlocuite cu ore intregi, zile si nopti, de oameni care ar face orice pt putina audienta. Emisiuni despre crime, violuri, tot ce e mai urat si mai injositor pe lumea asta. Oamenii de la televizor, "divele si divii", sunt oameni care in viata lor nu au citit nimic mai mult decat ziarul, nu au citit o carte cap coada.
De ce se scot in evidenta acesti oameni? De ce trebuie sa apara ei la televizor? Pentru ca majoritatea se uita, pentru ca publicul ii promoveaza, pentru ca ei fara public nu ar fi nimic.
De ce sa mai fiu in ziua de azi profesor, un om invatat, cand oricum nimeni nu ma pretuieste si duc o viata de mizerie?
Ce conteaza cate clase am si cate carti am ctit, important este acum, cati bani are tata in cont...
Ce conteaza ce scot pe gura, important este sa arat bine, sa fiu imbracat de firma, sa arat ca eu am bani si poate asa, nu voi mai fi nevoit sa leg doua propozitii.
De ce sa citesc o carte cand pot sa ii iau rezumatul de pe internet? Trebuie doar sa accesez o pagina de web si toata treaba e ca si facuta. Dar ce folos, ca peste o saptamana am sa uit, si n-am sa mai stiu la ce carte am facut rezumatul sau cine a scris-o.
De ce sa ma uit pe Discovery la un documentar, sau la un film bun care a castigat Oscarul, cand pot sa ma uit pe OTV, e mai distractiv, si mai putin plictisitor.
Si cea mai grea dintre toate, de ce sa imi infrunt problemele cand pot sa ma droghez si sa uit de ele. E atat de simplu. Trebuie o singura incercare si deja a 2a e garantata. Dar bineinteles raspunsul va fi "eu pot sa m alas oricand pt ca nu sunt dependent", dar deja tremur cand nu mai am si ma trezesc furand din casa si bagandu-mi parintii in datorii pana peste cap, doar ca sa pot face rost de mai mult.

EI s-au luptat pentru noi. Noi?? Nimic.

(text referitor la textul lui Tudor Chirila - "Scrisoare pentru adolescenti")

Dacă

"De poţi fi calm când toţi se pierd cu firea
în jurul tău şi spun că-i vina ta;
De crezi în tine chiar când omenirea
nu crede, dar s-o crezi ar vrea;
Dacă de aşteptare nu osteneşti nicicând
nici de minciuna goală nu-ţi clatini gândul drept;
Dacă privit cu ură, nu te răzbuni urând
şi totuşi nu-ţi pui masca de sfânt sau de-nţelept;
Dacă aştepţi dar nu cu sufletul la gură
şi nu dezminţi minciuni minţind, ci drept;
De nu răspunzi la ură tot cu ură
dar nici prea bun să pari, nici prea înţelept;
Sau când hulit de oameni, tu nu cu răzbunare
să vrei a le răspunde, dar nici cu rugăminţi;
De poţi visa, dar nu-ţi faci visul astru
De poţi gândi, dar nu-ţi faci gândul ţel
De poţi să nu cazi pradă disperării
Succesul şi dezastrul privindu-le la fel.

De rabzi s-auzi cuvântul cândva rostit de tine
răstălmăcit de oameni, murdar şi prefacut
De rabzi văzându-ţi idealul distrus şi din nimic
să-l reclădeşti cu ardoarea fierbinte din trecut;
De poţi risca pe-o carte întreaga ta avere
Şi tot ce-ai strâns o viaţă să pierzi într-un minut
Şi-atunci fără a scoate o vorbă de durere
să-ncepi agoniseala cu calm de la-nceput.
De poţi rămâne tu în marea gloată
cu regi tot tu, dar nu străin de ea
Duşman, om drag, răni să nu te poată;
De toţi să-ţi pese, dar de nimeni prea
De poţi prin clipa cea neiertătoare
Să treci si s-o întreci gonind mereu
Vei fi pe-ntreg Pământul deplin stăpânitor,
Şi mai presus de toate, un OM, iubitul meu!"

(Autor - Rudyard Kliping)

Testament

Stă în biroul lui, înconjurat de cărţile care i-au fost prietene toată viaţa, încă de pe vremea când era doar un copil, la o lumină slabă a unei veoze vechi şi prăfuite. De ceva vreme nu s-a mai făcut curat acolo, pentru că el nu mai suportă pe nimeni în preajma lui.
Îşi ţine pixul cu foarte mare grijă, dar foile sunt deja îndoite de incertitudine. Un colţ rupt al unei hârti pătate îi atrage atenţia. O ia în mână, o mototoleşte, după care o arunca pe jos. În spatele scaunului, sub masă, şi nu departe de el, se găsesc câteva foi mâzgâlite.
Închide ochii pentru un moment, ca şi cum ar cade într-o visare profundă din cauza oboselii care îl prinde din urmă, dar îi deschide speriat. Încă nu e momentul.
S-a gândit atât de mult, cum să facă, ce să zică, încât acum nu se mai poate exprima, nu şi-ar dori să fie nedrept.
O tăcere mută îl înconjoară. Nimeni, nimic, niciun sunet. Se aude din când în când zgomotul pe care il scot foile atunci când calcă câte una căzută la picioare, sau surd se mai aude sunetul pixului zgâriind o nouă foaie care probabil va avea aceeaşi soartă ca şi celelalte.
Nu se ştie care va fi decizia lui, nu se ştie care dintre foile condamnate la moarte va trăi. Se ştie doar că acest om îşi scrie testamentul. Incert, îi ia prea mult.
Poate că nu acum ar trebuie să fie sfârşitul lui. Poate că nu trebuie să se termine şi tocmai din această cauză nu îşi poate scrie testamentul.
Nu poate fi doar unul obişnuit, care să înceapă banal cu “las toată averea mea ficei mele”, nu nici nu se punea problema, pentru că ea cu siguranţă nu o merita. Atunci poate că începutul v-a suna cam aşa “las toată averea mea soţiei mele”. Nu, în niciun caz, nici aşa nu se putea. Atunci poate că ar fi trebuit să o doneze. Dar nu era sigur, nu ştia dacă să o împartă egal între cele două, sau sa o lase doar uneia dintre ele.
Lasă pixul jos şi începe să se plimbe prin camera. Picioarele îi sunt amorţite, spatele îl doare. Liniştea mută începe să îl înnebunească.
Poate că nu va fi acum sfârşitul lui, poate mâine.
Pleacă convins de faptul că mâine va şti cu siguranţă ce să scrie.



Nicio foaie salvată, nicio decizie luată. Niciodată.

Fără titlu

Nimic.
Nici măcar un zâmbet.
Nici o vorbă frumoasă.
Nimic?
Nu mai inţeleg ce se întâmplă. Astăzi sunt, mâine nu mai sunt.

Mă trezesc dimineaţa şi exist, mai trăiesc puţin din zi şi apoi îmi dau seama că nu mai exist. Am murit?
Voi mai fi vreodată sau nu mai am nicio şansă să mai fiu? Da sau nu? Când, unde, pentru cât timp?
De cate ori voi mai simţi cum mor? Nu e o pedeapsă prea mare pt un singur om să moară de atât de multe ori într-o singură viaţă?
De câte ori voi mai simţi din nou cum îmi fuge pământul de sub picioare? De câte ori sufletul meu va mai implora mila?
Nu e prea dureros să simţi cum fiecare parte a corpului tău rămâne fără viaţa, se usucă, sângele refuză să curgă prin vene şi se opreşte într-un singur loc închegându-se şi rămânând acolo.

Nu voi mai fi niciodată vie cu adevărat? Nu voi mai simţi cum soarele îmi încălzeşte corpul? Nu voi mai simţi cum e să te trezeşti din amorţeală, cum e să fi viu?
Cum e să respiri aerul curat al fiecărei dimineţi?
Cum este să râzi din tot sufletul?
Unde e viaţa?
Şi, de ce a plecat din mine?

Cât voi mai putea trăi fără aer în piept? Cât va mai curge prin venele mele sângele acesta gros, uscat, neoxigenat, dureros…?
Cât?
Nu ştiu!
Ştiu doar că dacă vei pleca vreodată din viaţa mea, iar zâmbetul tău frumos, ochii tăi, privirea ta, gura ta, corpul tău, inima ta, nu vor mai fi pt mine, vei lua cu tine şi aerul pe care îl respir cu greu zi de zi, noapte după noapte.
Din acel ceva, cât am mai rămas, voi ajunge nimic!

In spate...

O urma de fericire am simtit in glasul lui atunci cand i-am dat speranta, speranta aceea pe care poate o pierduse de mult, sau poate ca era acolo in sufletul lui, avea nevoie doar de un fior pentru ca aceea speranta sa se trezeasca la viata.


Incet, incet a inceput sa moara, cu fiecare clipa stia ca speranta lui e tot mai departe de adevar si ca eu nu aveam sa ma tin niciodata de cuvant, probabil pentru ca ma cunoaste, sau poate doar are impresia ca ma cunoaste. "Imi pare rau sa te dezamagesc... poate ca e doar instinctul tau paternal, pentru ca timpul pe care l-ai petrecut departe de mine nu cred ca te-a ajutat sa ma cunosti."
In spatele acestor cuvinte seci, stiu ca se ascunde o durere pe care niciodata, nimeni nu va mai putea sa o aline. Si toate astea pentru ca timpul nu se mai intoarce, dar asa e viata.
Am simtit cum speranta lui moare atunci cand eu cu ultimele cuvinte, niste cuvinte pe care nu puteam sa le aleg mai bine, i-am sters orice urma de speranta, am primit ca raspune un ras fals care, stiu, ascundea in spatele lui dezamagirea.
In spatele simplelor cuvinte pe care le rostim zi de zi si care sunt esentiale pentru existenta noastra, se ascund sentimente pe care trebuie sa ai foarte multa rabdare pentru a putea sa le intelegi cu adevarat. Poate ca de aceea cuvintele noastre uneori pot sa raneasca asa de mult, pentru ca atunci cand le rostim au in spatele lor un mesaj ascuns pe care nu de fiecare data putem sa il receptionam pentru ca lumea in care traim azi ne bruiaza semnalul.

Frica

Mi-e frică să îmi fie frică.Mi-e frică de singurătate.
De ce mereu trebuie să aşteptăm ca timpul să le rezolve pe toate, de ce mereu spunem “Poate aşa a trebuit să fie” şi privim neputincioşi sper viitor fără să încercăm să îl schimbăm sau să facem măcar ceva în privinţa asta. Preferăm să asteptăm şi să zicem “timpul le va rezolva pe toate” dar nu timpul le rezolva, timpul doar trece nepasător pe langă noi şi ne lasă goi, ne lasă singuri şi cu fiecare clipă mai aproape de sfârşit, el nu ne rezolvă problemele ci doar ne face nepasători în faţa lor, dar asta nu înseamnă că nu le mai avem.
De ce mereu trebuie să lăsăm de la noi şi să ne gândim că aşa ne-a fost scris? Nu, nu aşa ne-a fost scris, aşa ne-am scris noi destinul alb pe negru.
Lăsăm în urma noastră lacrimi, trăim în lacrimi, de ce să credem că aşa ne-a fost scris când de fapt aşa ne-am scris noi să trăim, asta e viaţa pe care noi singuri ne-am construit-o, cu bune şi rele. Binele e în faţa noastră şi răul de asemenea, totul depinde de ce alegem pentru că în drumul nostru pe parcursul vieţii vom da mereu peste cele două "fiinţe", decizia ne aparţine, noi luăm de mână "fiinţa" pe care o vrem mai departe şi plecăm cu ea pe cărarea pe care o bătătorim cu paşi rapizi.
Oare de ce există “iertarea” dacă atunci când ierţi nu poţi să uiţi? Uiţi mult mai repede o faptă bună, un gest frumos decât uiţi o greseală. Greşeliile se fac pentru ca noi atragem dupa sine, nu pentru că a venit cineva şi ni le-a pus în braţe şi ne-a zis “Uite, asta e greşeala ta, ia-o, asumăţi-o, şi cere-ţi iertare pentru ea pentru că de acum în colo e a ta!”.
Şi din nou va trece Timpul care rezolvă toate problemele....
Păcat însă că el doar trece, pe lângă... nu le rezolvă, doar transformă clipele în amintiri, face prezentul trecut şi viitorul prezent şi în plus, ca să simţi că a trecut pe lângă tine cu viteza gândului, nu uită să lase urme adânci pe faţă.

Fulgii de nea

- Da!!A veniiiiiit! A veniiiiiit! Se aude un tipăt din capătul celalat al holului când dintr-o dată fetiţa cea mică se repezi afară doar în tricou şi în pantaloni de pijama.
Erau fulgii de zăpadă care se asterneau în părul ei făcând-o fericită. Erau aşa de frumoşi şi mari încât puteai să le vezi fiecare margine înainte să ţi se topească în palmă. Străluceau atât de puternic încât semanau cu stelele unui cer senin intr-o noapte de vară, parcă ningea cu dorinţele tuturor oamenilor din lume.
Pe fetiţă o cuprinse un sentiment atât de frumos încât pentru o clipa uită de tot, se simţea ca o prinţesă într-un palat de gheaţă.
Tremurând alergă înapoi în casă, dar luase cu ea de afara un fulg de zăpadă care i se asternu în palmă asemenea unei buburuze micuţă. Acet fulg trebuia să ajungă să traiască suficient timp pentru ca mama ei să îl poată vedea, dar palmele ei fierbinţi îl topiseră. Un sentiment de dezamgire şi tristeţe a cuprins-o pe dată, nu reuşi să îi aducă mamei ei un fulg de afară, se întreba mereu de ce fulgii de nea au o viaţă atât de scurtă şi de ce atunci când ea îi atinge ei se topesc răpindu-i clipa pentru a se putea bucura indeajuns.
Dar a uitat repede enigma fulgilor de nea pentru că era prea fericită că măcar afară fulgii trăiesc.